Cei mai multi dintre voi stiau ca nu puteam avea un copil, in ciuda inseminarilor si a FIV-urilor.Nu am facut niciodata un secret din asta, chiar daca a fost oricum mai putin usor.De aceea bucuria, dar mai ales mirarea a fost extrem de mare cand am postat ecografia cu mogaldeata noastra. Si pe buna dreptate.
Pe 28 martie scriam Postul – De ce nu raman insarcinata?
Pe 9 aprilie, tineam in mana un test de sarcina pozitiv si simteam ca este o gluma, ca cineva urmeaza sa apara cu un tort si sa-mi spuna ca a fost “la misto”.
Ca sa fiu sincera pana la capat, am evitat pana in ultimul moment sa cumpar un test de sarcina, desi depasisem termenul cu vreo opt zile. Si nicio secunda nu mi-am pus problema ca ar fi vorba de un copil, dar usor-usor incepusem sa ma gandesc sa nu cumva sa fie vorba de ceva probleme de sanatate.
A doua linie a aparut instantaneu. Poate prea rapid, ca sa pot procesa informatia si ma gandeam doar ca este imposibil, ca sigur testul nu era ok. Cand am vazut ca si al doilea test este pozitiv, a inceput sa ma cuprinda teama.
In toti anii mi-am imaginat ce bucurie imensa trebuie sa simta o femeie cand vede doua liniute. Eu nu m-am bucurat – eu am facut un soc. Cuvinte gen :imposibil, complicatii, sarcina extrauterina, sarcina molara, nu cred asa ceva, imi treceau necontenit prin minte.
Privind retrosprectiv, realizez ca eram atat de convinsa ca eu nu voi avea niciodata un copil, incat nici cu dovezile in mana nu acceptam adevarul. Si ca in toti anii mi-am educat psihicul in asa fel incat cuvantul speranta sa nu mai existe, de teama sa nu trec iarasi printr-o dezamagire.
Oarecum usurata m-am simtit dupa prima ecografie, cand medicul mi-a confirmat ca este o sarcina si ca este bine pozitionata. Dar nici vorba de ganduri pozitive, instinct matern, samd. Am cerut ajutorul unui specialist, pentru ca aveam impresia ca sunt depasita de amalgamul asta de sentimente contradictorii. Sincera sa fiu nu aveam impresia, CHIAR eram depasita de situatie. Imi era teama sa recunosc ca sunt insarcinata, fata de mine. Imi era teama sa ma bucur. Ma gandeam la toate schimbarile din viata mea, inclusiv la cele fizice. Mi se parea ca nu merit. Parintilor si fratilor le-am recunoscut abia cand eram in luna a treia si parca si atunci mi s-a parut cam devreme.
Insa intrata in al doilea trimestru am inceput sa fiu mai linistita. Sa ma bucur ca nu am avut greturi, ca nu mi-a fost rau. Am facut sport in continuare, cu acordul medicului (desi nu la intensitatea vechilor antrenamente). Singura diferenta a fost ca am dormit mai mult, in unele zile aproape continuu Si, surprinzator, si schimbarile fizice le-am luat foarte detasata.
La intrebarea: “ce ai facut altfel? “ nu am un raspuns concret, dar facand o paralela intre primul FIV(de acum doi ani de zile) si acum:
- Atunci nu fumam / Acum da
- Atunci tineam dieta ketogenica / Acum nu am tinut niciun regim
- Sport faceam si atunci si acum (desi atunci calculam caloriile)
- Atunci aveam scoala si examene/ Acum nu
- Atunci stresul la job era destul de mare / Acum moderat
- Atunci imi doream un copil din tot sufletul / Acum nu mai era o prioritate.
Suntem generatia Fast forward, rezultatele trebuie sa se vada imediat, ori pe mine copilul asta m-a invatat un lucru, deja: chit ca medicina este avansata si slava domnului este, natura este cea care isi spune ultimul cuvant. Si ea are un ritm al ei, pe care nimeni nu-l poate controla. Nu spun ca un anumit regim nu poate ajuta sau ca fumatul este ok, vreau doar sa subliniez ca sunt extrem de multi factori la mijloc si ca unul extrem de important este stresul.
Fiecare copil este o minune, acum ca o traiesc pe a mea, constientizez lucrurile altfel. Si stiu ca mogaldeata asta vine sa ne arate cum sta treaba cu lumea asta si cu ce este cu adevarat important. A, si mai are si umor:
- Ma gandeam cat de ironica a fost situatia, atatia ani, atatea proceduri, hormoni, fertilizari in vitro, timp si bani pierduti, ca intr-un final sa se intample natural
- Facusem un curs online pentru blog si in structura gandita un loc principal era dedicat Infertilitatii (bebe s-a gandit sa-mi strice planurile, cred ca ma reprofilez – parenting?)
- Doamna doctorita care ma consultase aici, in spital, mi-a confirmat si sarcina, la doi ani diferenta si locuri complet diferite (bucuria a fost de partea amandurora)
- De Pasti ne-au vizitat fratele meu,impreuna cu prietena lui si nepotica mea. La un moment dat am vrut eu sa o culc pe Indira, numai ca de obosita ce era nu avea niciun chef sa doarma. Si stateam noi in pat, uitandu-ne una la cealalta. Si am intrebat-o, mai in gluma mai in serios: Spune tu, Bubule, o sa am si eu vreodata un copil ca tine? Nu exagerez, s-a uitat adanc in ochii mei, parca zicand: -Eh, daca ai stii tu! (doua saptamani mai tarziu, aflam si eu ce vroia sa-mi spuna)
- La un control ecografic, se chinuia medicul sa vada daca e in parametrii. Si a incercat saraca din toate partile / unghiurile posibile si imposibile si la un moment dat a spus resemnata:- doamna, azi nu vrea! Imi arata doar fundul (am ras si ma gandeam ca deja seamana cu mine)
Stiu, postul asta nu este nici cel mai structurat, nici SEO nu este, dar este postul – unui nou inceput (care momentan masoara ca. 7-8cm) .
