Banner
Travel

Infertilitatea este un subiect delicat, dar nu tabu

 

Sursa fotografiei

Pe Andreea o cunosc de cand aveam 15 ani si ma leaga o multime de amintiri frumoase. De cand si-a deschis blogul, o citesc cu regularitate, in special pentru povestile despre minunile ei, pentru cursele montante la care ia parte sau despre jurnalele de calatorie. Ca sa nu mai spun despre cartile pe care le recomanda ea.

M-a intristat enorm ultimul ei post Interacțiunea cu o femeie însărcinată, pentru ca am realizat, pentru a nu stiu cata oara, cu ce usurinta judeca oamenii, tot ce inseamna altfel.

Am mai povestit aici pe blog, despre felul in care sunt spre exemplu privita, datorita culorii parului meu. Spun datorita pentru ca, desi lumea ma priveste ca pe o ciudata, eu ma simt extraordinar de bine si imi port parul ca pe cel mai misto accesoriu. La fel ca si zambetul. Si asta imi da o incredere de sine care bulverseaza.

Andreea trece prin cea mai frumoasa perioada, asteptand sa aduca pe lume cel de-al treilea suflet. Pentru mine este un monument de ambitie: sa iti faci jobul, sa fii mama de doi, sa faci pregatire profesionala, sa alergi si sa fii mereu prezenta pentru familia ta si cei dragi tie. Sper ca nu am omis nimic, Aki.

Inevitabil am facut o paralela cu mine: Mama de 3 vs. Mama wanna be.

Nu-i un subiect pe care-l abordez cu usurinta,ba chiar cei dragi mie stiu ca-l evit cu desavarsire.  Nu sunt invidioasa pe nicio mama / gravida, doare insa ideea ca eu nu o sa simt niciodata emotiile lor, ma bucur de frumusetea, puritatea si energia copiilor, stiu insa ca intotdeauna o voi face din exterior si nu in mod direct. Par puternica si resemnata, eu clachez psihic lunar.

Inferilitatea e groaznica, mai ales cand auzi: nu gasim sursa!

Cand anii trec si cursul firesc al unei casnicii nu este asa cum toata lumea asteapta, incepi sa-ti pui intrebarea: ce se intampla? Mergi la analize, dat sange, ecografii sonohisterosalpingografie : Testosteron-ul putin peste limita, aveti ciclu regulat, aveti ovulatie, trompele uterine nu sunt blocate, pare totul in regula.Ideal este sa renuntati la fumat si sa aveti grija la nutritie.

Sunteti un cuplu tanar, asa ca incepem cu insemnarile artificiale. Si am inceput…

la prima ne-am dus plini de emotii. Medicii ne incurajau ca totul o sa fie perfect, deci urma sa avem in sfarsit un copil. Inseminarea dureaza foarte putin, o mica jena exista din cauza drenajului, dar nimic insuportabil. Mai ales in fata dorintei de a avea un copil.
Dupa aceasta procedura imi era teama si sa stranut, sa nu cumva sa influentez negativ, desi medicul ne spusese clar ca nu are cum sa evadeze.
Din toata starea aia de optimism ne-a trezit ciclul lunar, care nu a intarziat sa apara. Si dupa a sasea inseminare, nereusita, am hotarat sa facem pasul urmator: FIV.

Dupa niste ani buni de nereusita si 6 inseminari artificiale nereusite, incepusem sa-mi fac tot felul de scenarii: are fecundatia loc? Ce anume nu functioneaza? Ce pot sa imbunatatesc?

Cu reteta in mana, cu sfaturi de la prietene trecute prin aceeasi experienta, m-am trezit in fata farmacistei care nu se mai oprea din a aduce pachete de medicamente, seringi, dezinfectant, Vitamine..1000€ plus/minus.
Eu ma uitam la Andy-Andy se uita la mine. Nici nu am clipit, am platit totul si am mers acasa, studiind inca o data fiecare zi, fiecare medicament/ injectie, la ce ora, samd.

Eram constienta ca medicamentele imi vor da peste cap organismul si ca o sa ma ingras ca naiba, asa ca am facut in continuare sport. Nu la modul inconstient, dar cat sa mentin forma pe care o aveam. Imi faceam injectiile seara in birou, dupa ce plecau toti colegii. Anticoagulantele facute cu un an inainte, dupa accidentul la schi, m-au ajutat enorm, pentru ca unora le este greu sa depaseasca punctul ala in care te intepi pur si simplu. Uneori mergea totul brici, alteori mai nimeream o vena, la finalul tratamentului eram ca un caine dalmatian. Dar nicio secunda nu mi s-a parut greu.
Cu doua zile inainte de punctie am plecat la munte. La noi era carnavalul si eu nu aveam chef sa vad pe nimeni. Pe toata perioada am mancat low carb si cred ca asta a mai redus din efectele negative, dar imi simteam ovarele ca doua talere pline cu pietre, gata sa se rostogoleasca intr-o secunda. Incepusem sa am si o forma usoara de ascita. Si tot ce imi doream era sa aiba loc o data punctia aia.

Ziua punctiei
La ora 8:00 eram in clinica, in jeansi si conversi. Cu capul rezemat de Andy ma uitam la portretele copiilor de pe pereti. Minutele alea mi s-au parut extrem de lungi, ma incercau tot felul de emotii. Si ma simteam extraordinar de bine, cuibarita in bratele lui, chit ca nu vorbeam unul cu celalalt. Faptul ca partenerul este acolo, chiar daca nu poate face fizic ceva pentru tine sau in locul tau, conteaza enorm. Am glumit mult cu anestezistul care ne-a explicat procedura, am semnat si mi-am pus camasa de operatie pe mine.
In sala i-am spus unei asistente ca abia astept sa-mi scoata ovulele, pentru ca simt ca explodez la propriu si la figurat. Cand mi-a spus ca senzatia nu o sa dispara pentru ca foliculii se vor umple cu lichid la loc, am crezut ca e o gluma proasta.

Anestezia insa mi-a luat orice grija, pentru ca am inceput sa rad ca o nebuna, dar ras nenica. Inainte sa adorm stiu ca i-am spus medicului daca poate sa-mi mai dea si pentru la serviciu, poate asa reusesc sa gasesc unii colegi mai amuzanti. Si au ras si ei in hohote.
Urmatoarea scena pe care mi-o amintesc e aceea ca eu eram intr-o capsula in spatiu si ca una din asistente vorbea cu mine si neintelegand de ce sta asa ( in realitate eu eram intinsa pe masa si ea statea absolut normal) am intrebat-o foarte serios: de ce sunteti stramba? Apoi primii pasi si cei mai grei, pana in rezerva unde ma astepta Andy.
Se pare ca am mai aberat si pe acolo, intre reprize de somn, dar la maxim 2h de la procedura, eu eram in picioare imbracata/ incaltata. Anestezistului nu-i venea sa creada.
Mi-am cerut scuze asistentei, care m-a linistit zambind ca oricum nu au inteles absolut nimic din ce spuneam eu.
Si am plecat acasa, cu inima cat un purice: oare cate ovule au fost? se vor fecunda? o sa putem criogena?

A doua zi am sunat la clinica, avand inima cat un purice.
-Doamna Fromke, stati linistita, am avut suficiente ovule si s-au fecundat suficient de multi incat am putut sa si criogenam.

Pentru mine momentul ala a fost ca ziua de nastere, Craciunul si Pastele intr-o zi. Cel putin grija ca fecundatia nu are loc mi-a fost luata. Si am avut suficiente ovule fecundate incat sa si criogenam, desi costurile nu sunt acoperite de casa de asigurare. Dar nimic nu ma mai interesa. Brusc toata fata mi s-a luminat, am zambit tuturor care imi ieseau in cale si ma gandeam ce sentiment frumos traiesc, chit ca efectele secundare ale tratamentlui hormonal erau din ce in ce mai vizibile. Mi s-a recomandat sa consum multe lichide sa mananc proteina, sa ma linistesc.

Si chit ca am avut concediu medical, chit sa am incercat sa evit orice stress posibil, organismul si mintea in perioada aia lucra la turatie maxima. Plus asteptarea, care mi s-a parut cel mai greu de suportat. Secundele pareau ore, zilele saptamani sau chiar luni. Plus greseala majora(pe care o facem probabil cu totii) sa cauti pe Internet informatii, in disperarea de a intelege um simptom si mai ales dorinta aia nebuna de a citii ca la cineva a functionat.

Despre ce s-a intamplat dupa transfer o sa va povestesc intr-un alt post, dar vreau sa subliniez un lucru celor care sunt in tratament sau urmeaza, as vrea sa le dau un singur sfat: nu exista metoda standard care sa functioneze,oamenii sunt diferiti, nu cautati pe internet,nu puneti presiune pe voi , fiti pozitivi, dar luati in calcul probabilitatea sa nu functioneze.

Si aici vroiam sa ajung, a lua in calcul ca e posibil sa nu mearga nu inseamna ca sunteti pesimisti, ci inseamna ca, mental ati parcurs toate scenariile posibile. Asta s-ar putea sa va scuteasca de o mare dezamagire(care pe mine personal m-a doborat).

 

Banner

Join the discussion

  1. Andreea

    Ana, ma încearcă atâtea sentimente citindu-ti povestea…Vreau sa știi ca esti un munte se om ambițios, ascuns intr-un mic trup, care stiu ca lupta si nu renunța. Ai credință ca vine momentul, deși poate e enervant sa ti se zică asta. Dar speranța e cea care ne propulsează si ne da aripi sa fin puternici! Te imbratisez!

    • Anamaria1086

      Andreea iti multumesc din suflet pentru incurajare. Cum spunea o prietena a mea pe Facebook, avem nevoie de orice, mai putin de sentimentul de mila.
      Momentan sunt in punctul de procesare a tuturor emotiilor traite in perioada respectiva. Dupa a doua fertilizare in vitro nereusita am negat/ blocat tot ce tinea de acest subiect ca sistem de aparare.
      Si eu te imbratisez cu mare drag!

  2. Stefania

    Ana, eu am trecut doar partial prin ce ai trecut tu, pentru ca dupa 2 inseminari nereusite, cand eram convinsi pe IVF, cumva … nu stiu cum pentru ca eu de obicei nu aveam ovulatie, eram doar pe niste pastilute cu hormoni…am ramas insarcinata. Aproape un an am avut tratament si mi s-a parut groaznic fiecare moment in care imi venea menstruatia sau imi faceam cate un test care iesea negativ. Tot ce pot sa spun este sa fii optimista si sa nu pierzi speranta, daca trebuie sa se intample, se va intampla…do your due diligence ca sa ai peace of mind and stay positive. Sending you lots of hugs!

    • Anamaria1086

      Buna Stefania, in primul rand ma bucur din suflet pentru minunea ta, sincer.
      Intr-adevar momentul menstruatiei este punctul critic, in care toate emotiile si dezamagirile si frustrarile ies la suprafata. Si atunci e al naibii de greu.
      Ma gandeam sa dau o sansa si unor globuli, pentru ca efectele secundare sunt infime, fata de medicamentele clasice.

      Si da, trebuie sa gasesc o modalitate sa-mi linistesc mintea, care momentan este un haos maxim!
      Big big hug!

  3. Gabi Co

    Draga mea, vreau doar sa iti spun ca te imbratisez tare de tot! Orice alte cuvinte sunt de prisos

    • Anamaria1086

      Gabi, te imbratisez cu mare drag. Si sa pupi dulceata aia de fata, apasat, din partea mea! :-*

  4. Crisule

    ….2 ani de analize si stres, sesiuni indelungate cu psihologul meu, plangeam cand vedeam un carucior, o femeie insarcinata, toate erau insarcinate numai eu nu….nu puteam sa ma concetrez la job, aveam zile cand pur si simplu nu reuseam sa ma ridic din pat, plangeam incontinuu (sotul meu nu stia ce sa imi mai faca ca sa ma motiveze), la ultimul control ginecologul mi-a zis asa :”hm…33 de ani, cam batrana!”, ca sa nu vorbim de faptul ca multi ginecologi is incompetenti nu stiu cu ce se mananca infertilitatea…toti au aceasi teorie sunteti tineri mai incercati!!!! Multumesc internetului si grupului de femei/cupluri care au stiu sa ma indrume si mai ales catre ce clinica, in functie de sondajele lor de reusita, specialitatea lor, etc. La noi diagnosticul a fost drastic nici nu se punea vorba de inseminare (nu era Nici o sansa de reusita) ci doar de icsi cu sanse de reusita sub 1% si multumesc in primul rand evolutiei medicinei, domnului doctor si lui Dumnezeu am dus la bun sfarsit sarcina, si azi am un baietel de un an jumate nascut in aceasi zi cu mine. Concluzia finala la care am ajuns e ca daca nu exista medicina noi pe cale naturala nu puteam avea copii ( selectie naturala) si sper si ma rog si pentru ceilalti sa aibe cel putin speranta ca medicina sa ii ajute si sa functioneze ca in cazul nostru.

    • Anamaria1086

      Crisule, in primul rand sa stii ca ma bucur din toata inima pentru ca ti-a ajutat Dumnezeu sa ai o minune de baiat. Sa-ti traiasca sanatos si fericit, sa va bucurati de el.
      Noi am pus prima data piciorul in clinica atunci cand aveam 22 de ani. ICSI am facut la 29. La noi totul era perfect: ovulul, peretii uterului, totul era perfect(asta auzeam de fiecare data) si eu tot nu ramaneam insarcinata. De atunci nu mai suport cuvantul asta.

      Ultima discutie cu doctorita noastra a fost:” Doamna Fromke, in medicina 1+1 poate sa faca 0″ i-am raspuns sec: „Doamna, lucrez in constructii civile, departamentul contabilitate, la mine 1+1 poate sa faca 4, dar niciodata 0”. Eu sunt un om prea rational, am un nivel de stres ridicat, pe care-l tolerez excelent, dar se pare ca nu si organismul meu. Habar nu am, daca as stii macar unde e cauza, as incerca sa o rezolv, dar nu o am. Si asta ma innebuneste.
      Am postat cum a descurs transferul, tot acolo am atasat si poza ovulului fecundat, pentru mine, a fost, este si va ramane dovada clara ca este o minune si ca daca nu era medicina, probabil nu as fi crezut in ea. Dar oricat de avansata ar fi ea, natura decide in final.
      Te imbratisez cu drag!

  5. Rokolla

    Nu știu dacă in acest moment ai vreun răspuns concret sau nu, dar eu îți recomand sa fii puternica, sa nu cedezi și sa continui sa încerci.
    Cuvintele sisustinerea celor din jur poate ca nu-ți sunt de mare folos și totuși trebuie sa crezi in tine! Te imbratisez cu drag

    • Anamaria1086

      Buna Rokolla, am deschis acest subiect ca sa ma eliberez, nu sa-mi plang/ sa mi se planga de mila, dar va multumesc din suflet pentru fiecare cuvant de incurajare. Toti cei care se confrunta cu aceasta problema, au putere, dar au si temeri, momente in care sunt la pamant, mii de intrebari, putine raspunsuri sau poate nu raspunsurile pe care si le doresc.
      Eu increderea ca o sa fie bine, oricum, o am! Imi doresc sa am un copil al meu, daca nu este posibil, o sa am grija de altii, care au la fel de multa nevoie de iubire, afectiune, incredere si ajutor.
      Te imbratisez tare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *