Ziua transferului
La doua-trei zile de la punctie, eram programata pentru transfer. Doamne cate emotii au putut sa incapa in 1,62m.
Am intrat in sala in care avusese loc si punctia. Doamna doctor ne-a spus ca au fost recoltate 10 ovule, din care 8 s-au fecundat. Trei pachete a cate doua ovule au fost criogenate, doua urmau sa fie implantate.
Nu-mi venea sa cred. Nici nu visam la cifrele astea, speram ca macar sa aiba loc fecundatia. Atat.
Inainte de transfer, am discutat despre calitatea ovulelelor, am primit fotografia lor si ni s-a dat capacul recipientului in care au fost depozitati, cu data transferului si numele meu.
Aici este o poza “minunii” noastre si nu credeam vreodata ca o sa am puterea sa o public.
Reactia mea cand am vazut aceasta poza: -Seamana cu mine, gras! Moment in care toti am izbucnit in ras.In interior nu imi venea sa cred cat de avansata este tehnologia, cat de fascinant este domeniul geneticii umane, ca tin in mana poza unui miracol si ca miracolul ala este al meu.Transferul a durat cateva minute, am zambit doctoritei si ne-am strans mana cu urarea: sa dea Dumnezeu sa fie bine!
De la clinica am plecat la o patiserie, mi-am comandat un bagel si am baut un latte macchiato in cea mai mare tihna. Starea de fericire si sentimentul ca in interiorul meu mai este cineva, a fost de nedescris. Rare au fost momente de o incarcatura emotionala ca acela in viata mea.
Cele mai negre scenarii erau uitate, doctorii ne daduse cel mai bun prognostic- stati linistita, totul este perfect. Si era!
A doua zi de la transfer
M-am trezit pe la ora 9. Mai ramasese o portie de mancare de mazare din ziua precedenta si am zis ca-i pacat sa o arunc. Dupa a treia sau a patra lingura luata, am simtit ca ma indoi de durere.O crampa abominla ce mi se parea interminabila. Nu stiu cum am ajuns la baie, stiu ca eram chircita pe capacul de la toaleta. Si nu imi venea sa cred cate boabe de mazare au incaput in 3 linguri, pentru ca nu ma mai opream din varsat.
Andy era la job, tata era langa mine disperat, nestiind ce sa faca si cum sa ma ajute. Si crampele abdominale incepuse sa se inteteasca.De la serviciu, Andy a sunat la ambulanta, care a venit extrem de rapid si dupa ce le-am explicat istoricul m-au dus la spital direct in sectia de ginecologie.
Ajunsa cu targa pe holul sectiei, una din asistentele medicale, a luat la rost personalul de pe ambulanta: de ce nu au respectat protocolul sa ma duca intai la urgente?! Moment in care m-am trezit tipand la ea, daca I se pare normal sa intrebe de protocol, in conditiile in care eu vars in continuu de mai bine de jumatate de ora si abia respir de durere?Norocul meu este ca am fost luata direct in primire de seful sectiei, care a stiut din prima secunda ce am.
In timp ce imi facea ecografie, a intrebat-o pe doctorita asistenta?
-Ce sunt astea, Sanchez?(Germania cauta personal calificat si multe spitale sunt pline de medici straini, dornici sa invete)
-Ovule?
-Cum dracu’ sa fie ovule? Sunt foliculi plini cu lichid! Baga la cap, femeia asta are suprastimulare ovariana!
Doctorul Ernst (in germana inseamna Serios, predestinat nume) a fost un medic excelent, desi poate putin cam dur pentru situatia deplorabila in care ma aflam eu. A stiut exact cum procedeaza, desi mie mi se pare stupid.
In fiecare dimineata si in fiecare seara imi era masurata circumferinta burtii. Trebuia sa completez lista cu ce cantitati de lichid beau si alta lista cu ce cantitati de lichid elimin la toaleta. Bilant- 7l de apa acumulati in 2 zile.
Aratam ca o femeie insarcinata in luna a 6/7-a si ma amuza ideea ca deja stiu cum o sa arat mai tarziu. In realitate imi era greu sa respir, nu puteam sa stau pe o parte sau pe alta. In salonul unde eram veneau si plecau paciente, unele au fost foarte dragute, altele erau groaznice, era galagie, nu ma odihneam suficient si in ziua a 5-a eram la medicul sef in cabinet si-l imploram spus sa ma lase acasa.
-Esti iresponsabila, daca are loc nidatia si nivelul de HCG creste exista riscul sa te umflii si mai tare. Si tu vrei sa faci un copil?
Cu ochii plini de lacrimi, cu nervii la pamant i-am spus ca am nevoie de liniste si de caldura familiei, nu de alte paciente in camera care vorbesc la telefon in miezul noptii, de pereti prin care se aud toate sunetele, de asistente care , chit ca erau dragute, nu erau ceea ce imi trebuia mie. Ca eu trebuie sa fiu odihnita si linistita si nu cu moralul la pamant.Ala a fost momentul in care m-a inteles, dar tot a trebuit sa semnez pe proprie raspundere ca parasesc spitalul.
Tot in ziua aia am mers la clinica unde a avut loc transferul si medicului nu-I venea sa creada ca, in situatia in care eram am ales sa plec din spital. Mi-a confirmat ca tratamentul aplicat era corect, dar mi-a facut trimitere la un alt spital cu care ei colaboreaza.
Asa aratam cand m-am externat.
Inainte sa intru in sala de consult a spitalului plangeam si ma rugam sa fie bine, imi faceam procese de constiinta daca fusese intelept din partea mea sa ma externez pe semnatura.Ala a fost un moment in care nu mai stiam incotro.
Insa doamna doctora care m-a consultat, era ferma dar aveam incredere in ea. Ma simteam bine si in siguranta pe mainile ei.
-La limita, dar o sa fie bine, am avut cazuri mai grave. Apa nu este decat minimal in zona plamanilor. Consuma in continuare multe lichide, monitorizeaza tot ce bei si ce elimini. O sa facem perfuzii, dar promite-mi ca o sa te linistesti.
Diferenta intre spitale era de la cer la pamant, aici totul era modernizat, salonul era ca o camera de hotel si colegele de „suferinta“ cum ne numeam noi mi-au devenit prietene (ele merita un post separat, pentru ca am trait niste experiente tare amuzante pe toata perioada sederii noastre).
Intr-una din dimineti m-am trezit si le-am spus fetelor ca am un sentiment ca micutii nu au vrut sa ramana. Incercau sa ma incurajeze sa gandesc pozitiv, dar in sufletul meu simteam asta.
Cum am acumulat tot lichidul(peste noapte), tot asa s-a si dus si am revenit la marimea initiala.
La testul de sange mi s-a confirmat ca intr-adevar nidatia nu a avut loc si ma gandeam ca in conditiile prin care am trecut, era poate normal. Dezamagirea exista, dar dorinta de a continua era si mai mare.
Organismul uman proceseaza toata informatia acumulata peste zi, in somn prin miscarea rapida a ochilor. In secunda in care nu poate sa arhiveze o informatie, aceasta ramane undeva, ca factor de stress. Care la randul ei poate genera un lant de probleme. Toate astea le-am aflat anul trecut in timpul terapiei Wingwave. Atunci mi-a revenit brusc scena in care asistenta certa personalul de pe ambulanta. In interiorul meu simteam atata furie, nedreptate, indignare si am realizat ca in subconstient eu nu procesasem niciodata aceasta scena. Si probabil ca in subconstient mai sunt multe astfel de scene.
Acest capitol a fost greu, foarte greu dar acum pot sa-l privesc detasat, sa constientizez ca au fost niste circumstante nefavorabile, ca trebuie sa lucrez mai mult la subconstientul meu, ca factorul de stres joaca un rol extrem de important in astfel de momente si ca nu trebuie ignorat.
tot ce pot sa iti spun este ca o sa fie bine. Cu puterea si optimismul care se intre-citeste printre randurile de sus nu are cum sa fie altfel.
Te imbratisez!
Sunt convinsa ca intr-un fel sau altul o sa fie. Scriind despre experinta noastra, m-am eliberat si totodata am observat si unele greseli, care sper ca ma vor ajuta pe viitor.
Si eu, cu tot dragul!
Te citesc cu drag si te admir pentru puterea de care dai dovada! Ai grija de tine si continua sa crezi.
Iti multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase!
Te imbratisez