Manastirea Poiana Marului
Hotelul Scorillo, din nefericire o ruina.
Lacul
In drum spre Mesteceni
La Poiana Marului noi am ajuns datorita Andreei. Care a povestit foarte frumos despre locurile astea, fie pe blogul ei, fie pe facebook. Si a meritat!
Ne-am rezervat o camera la Pensiunea Milli ( a fost cam singura cu un site atractiv). Confirmarea a venit foarte prompt si recunosc ca au fost foarte ospitalieri. Partea cea mai faina e ca noi ne-am cazat in timpul saptamanii si am fost cam singurii turisti, asta insemnand ca am avut oaza noastra de liniste. Ceea ce ne-a incarcat bateriile la maxim.
Dupa cateva zile petrecute la prietenii nostri de la Arad, am luat-o spre Poiana Maraului. Cand ne-am apropiat de Lugoj s-au adunat si norii si chiar ne gandeam ca riscam sa ajungem pe furtuna, chestie care s-a si intamplat, din secunda in care am facut dreapta in Otelul Rosu. Drumul, asa cum ne avertizase Andreea e din placi de beton, dar se conduce binisor.
Andy incepuse sa se cam agite, pentru ca noi ne tot indepartam de strada principala, in sistemul de navigatie soseaua nu exista si nici semnal la telefon nu prea mai aveam. Plus ploaia care era din ce in ce mai torentiala. Dar am ajuns, ne-am cazat si primul lucru pe care l-am facut a fost sa ne bem cafeaua pe terasa pensiunii. De fiecare data cand fac o rezervare, recunosc ca am strangeri de inima, primim ceea ce ni se promite? e cea mai buna optiune? si uneori chiar si exista hotelul asta? (Ni s-a intamplat in Bulgaria acum 5 ani). Pana acum am avut o singura experienta neplacuta in Nisa si speram sa nu mai avem parte.
Dupa ce ne-am baut cafeaua si ploaia s-a oprit, am zis sa ne plimbam putin si am ales sa mergem spre lac (care dupa spusele gazdelor e din ce in ce mai secat, apa potabila fiind o reala problema in Poiana Marului) si de acolo am urcat pe traseul La Mesteceni, care este foarte bine semnalizat cu pancarte informationale despre fauna si flora zonei.
Partea cea mai amuzanta a fost cand pe poteca am vazut urmele mult prea evidente ale unui urs si remarca lui Andy: nu e de urs, e sigur de vaca! Am ras gandindu-ma, nu ca n-are habar cum arata o copita de vaca, ci cum incearca sa se incurajeze. Reintorsi la pensiune a cautat pe Google si cand a aflat ca si ursii sunt comozi din punctul asta de vedere, alegand sa mearga, ca si noi, pe poteca, s-a albit la fata.
Si pentru ca a doua zi urma sa facem traseul Poiana Mărului – Piatra Scorilei – Complexul turistic ,,Muntele Mic” , Andy a inceput sa caute de zor : cum ne aparam in caz ca ne intalnim cu ursii?
Cu lectia invatata in caz ca ne inzalnim cu ursii, cu rucsacul in spate, am plecat a doua zi catre Complexul turistic Muntele mic, dupa un mic dejun copios. Si cum astrele nu s-au aliniat in favoarea noastra, cam pe la jumatatea drumului a inceput o ploaie torentiala cu tunete si fulgere, care ne-a speriat, dar nu demoralizat. N-am ajuns pana la Muntele mic, desi cred ca foarte mult nu mai aveam, am ajuns pana in pasune unde ne-am intalnit cu un cioban pe care doream sa-l intrebam pe unde se merge mai departe, pentru ca ratasem marcajul, care se pare ca era pe pietre. N-am avut nicio sansa, era mult prea ocupat sa-si injure oile si cainii. Si cum ploua in continuare si noi eram si uzi si nesiguri pe noi si era si ziua lui Andy (chiar nu aveam chef sa o stricam riscand aiurea) , fiind un altfel de traseu fata de ce obisnuiam noi, am ales sa ne intoarcem, sa nu ne prinda seara pe munte.
Peisajul este absolut superb si-mi doresc din tot sufletul sa refacem traseul asta, dar poate intr-un grup ceva mai mare, eventual cu oameni care cunosc zona. Pentru noi a fost ceva foarte nou, nefiind obisnuiti nici cu diferentele de altitudine (mult mai ridicate ca ale noastre aici), nici cu zona.
Noi am plecat cu o impresie extraordinar de buna de la Poiana Marului si cred ca este un loc ce merita promovat, in care noi ne vom intoarce cu siguranta.
