A trecut Craciunul, a trecut si Anul Nou. Nu am postat poze cu masa, nici cu ce ne-a adus Mos Craciun, pentru ca ma indepartez tot mai mult de la ideea ca astea trebuiesc facute publice.
Nici cu urarile nu m-am omorat si intre noi fie vorba, nici bilant anual si nici rezolutii pentru 2020 nu am notat. Stiu ce e de facut anul asta!
Am mancat, am ras, am jucat rummy la greu, ba chiar am mai si dormit o ora-doua in timpul zilei, chit ca auzeam chitaielile Ilincai, nu stiu ce chitara, vorbe in soapta si chicoteli pe fundal.
In grupul fostilor colegi de job de pe WhatsApp apare un mesaj si dau ochii peste cap, gandindu-ma ca iarasi se incepe cu n mii de poze amuzante cu slabit, sport si alte dorinte pentru 2020. Deh, cand ai primul copil memoria telefonului e mereu la limita maxima si stergi orice este inutil.
Dar nu, de data asta nu era nimic amuzant. O colega a murit de embolie pulmonara. La 41 de ani.
Si am inceput sa am flash-uri:
Primul a fost cand eu abia intrasem in firma. Eram inca in perioada de proba si ea intra in perioada ante-nastere, urmand apoi sa ramana in concediul maternal. Ne gatise si stateam toti in sala de sedinte, razand si facand glume. Ne spunea sa avem grija de firma cat lipseste.
Al doilea a fost cand vorbeam in pauza de masa cu totii despre orice rahat si ne spunea ca partenerul ei de viata nu este adept al casatoriilor si undeva in ochii ei se citea tristetea.
Al treilea a fost cand a plecat cu fetita in New York si ne-a povestit ca si-a permis o aroganta si ca a zburat cu elicopterul, desi a cheltuit o mica avere pentru asta. Ma gandeam cat de faina trebuie sa fi fost experienta.
Al patrulea a fost cand in pauza de masa trebuia sa cumpar ceva de la supermarket si am intrebat si ceilalti colegi daca au nevoie de ceva. M-a rugat sa-i iau niste Chicken Nuggets pentru fetita ei.
Al cincilea a fost cand sediul nostru deja se desfiintase si ea parasise firma, dar ne intalneam macar o data pe an la un gratar. Fiecare povestea ce schimbari au mai avut loc in viata noastra. A spus atunci ca s-a despartit de partenerul ei de viata. Desi credeam ca nu am inteles bine, durerea ei era acolo si stiam ca sufera, crescandu-si singura copilul. Nimeni nu a indraznit sa spuna nimic.
Ultimul a fost cand ma gandeam la ultimele urari pe Chat-ul de pe WhatsApp, ea ma felicitase ca am nascut si eu ii uram La multi ani fetitei ei.
De astazi e mai liniste si mult mai trist. Ma gandesc la copila de 8 ani, cu care avea o legatura extraordinar de stransa si care si-a pierdut fundamentul. Sper din tot sufletul sa poata sa treaca peste pierdere si sa gaseasca iubire si intelegere in ceilalati membrii ai familiei. Ma gandesc ca uneori nici nu conteaza ce mananci, ce bei si daca fumezi, ci ca uneori pleci brusc, stupid si mult prea devreme, lasand in urma multa durere. Ma gandesc ce naivi suntem, crezand ca noua sau celor apropiati noua nu ni se poate intampla asa ceva.
Prima lectie pe anul 2020. Pacat ca este tragica. Drum-bun, Daniela.
