Platformele media sunt, cred eu, modul cel mai folosit de comunicare la ora actuala. Foarte multe contacte, de care nu mai stiai absolut nimic, de ani de zile, sunt la un search diferenta. Si intr-adevar, daca simti ca-ti lipseste cineva, poti sa scrii un mesaj, un E-Mail si de ce nu pe WhatsApp.
O alta parte extrem de pozitiva este posibilitatea de a da o informatie mai departe, intr-un timp extrem de scurt. Un simplu share si vestea merge mai departe, cazuri sociale pot fi semnalizate, pierderile au sanse sa fie recuperate, anumite gesturi/actiuni pot fi sanctionate si nu in ultimul rand, poti afla de cineva foarte interesant, doar pentru ca cineva s-a gandit sa-l recomande.
Sunt un om extrem de activ pe retelele de socializare, foarte multe informatii legate de prieteni, stiri, le aflu strict de acolo. Si totusi, reversul medaliei exista. Ne certam si-n viata reala, insa mi se pare ca in unele momente,in online lucrurile chiar scapa de sub control, nu vorbim de neintelegeri, de puncte de vedere diferite, vorbim de amenintari, de blesteme, de spalat rufe in public, la modul cel mai josnic. Si asta incarca negativ, pentru ca-s convinsa ca nu toti reusesc sa spuna ok, e numai in virtual, in secunda in care au inchis calculatorul.
S-a pornit un extrem de mare conflict de la #metoo, oamenii s-au impartit in tabere Pro si Contra, s-au scris n mii de statusuri, comments samd. N-am sa detaliez aici parerile celorlalti, nu asta este scopul meu, ci am sa spun ce am remarcat eu: in multe momente, lucrurile au degenarat doar pentru ca nu s-a inteles mesajul. Foarte des mi s-a intamplat, sa inteleg/ sau sa ma fac inteleasa gresit trimitand un mesaj pe WhatsApp. In secunda in care am fost fata in fata cu interlocutorul si i-am prezentat punctul meu de vedere, am realizat cat de importanta este tonalitatea, mimica in comunicare, pe care nu poti sa o redai nici cu n-spe mii de Emoticons. Asta in cazul in care nu discuti cu cineva care te cunoaste suficient de bine incat stie cand esti ironic, suparat sau pur si simplu ocupat.
Hartuirea, sub orice forma si in orice context e grava si asta nu trebuie pusa la indoiala. Cu atat mai mult, victimele nu trebuiesc judecate, criticate sau luate in gluma. Hartuirea lasa amprente, uneori vizibile, de cele mai multe ori adanc in suflet. Sa postezi cu litere mari, sub pretextul – voi ati dorit postul ala, asumati-va: nu este ok! Punct. Nimeni, in nicio situatie, nu are dreptul sa-si dea cu parerea despre trauma unei persoane, fie ea de sex feminin sau masculin, fie dintr-o clasa sociala superioara sau nu, de la oras sau de la tara, din Romania sau din oricare alta zona a lumii.
Am experimentat extrem de putine acte de hartuire si ma declar norocoasa din punctul asta de vedere. La job, m-am lovit de preconceptii gen: femeile n-au ce cauta in domeniul constructiilor. Femeile ajung in pozitii de conducere, doar trecand prin patul sefului. Dar ce sa vezi, nu toate au ajuns acolo, fiind prietena/ amanta sefului. Si cunosc multe femei, cu ambitie, cu familii, care sunt dedicate meseriei pe care o fac, fara a face compromisuri la avansurile unui sef.
Eh, in schimb in viata privata a fost altceva. Primul atatc de hartuire, pe care l-am luat in serios, l-am avut nu de la un barbat, ci de la o femeie, care credea ca e absolut normal sa jignesti, ameninti partenera fostului tau prieten. Cand iti alegi un partener, iti asumi si trecutul lui. Insa, cand trecutul lui, iti da telefoane de amenintare, te ia la misto cand iesi pe strada sau emite afirmatii eronate despre tine, necunoscandu-te, nu mai e ok. Motiv pentru care drumurile s-au despartit de la sine.
Au mai fost momente, pe care le-am rezolvat, uneori la mustata si cu extrem de mult noroc, dar care m-au facut sa am mult mai multa grija, ce si cum transmit. Nu de alta, dar sa ne scutim de planuri si asteptari, atunci cand nu e cazul.
Insa o experienta traita zilele trecute, mi-a demonstrat inca o data, cat de primitv este modul de gandire al unor oameni. Dupa job, fie alergam in padure, fie mergem in sala de fitness sau ne antrenam in containere/apartamente. Asta este modul nostru de a scapa de stressul zilnic. Si de a nu ne ingrasa, evident. Eh, eu eram la sala, pe eliptica, cu muzica data la maxim in casti. In dreapta mea, am remarcat doi insi dupa un detaliu care mi-a iesit in evidenta: aveau ceasuri de aur, la sport. Fara sa fiu rasista, incuiata la minte sau cum vreti voi, puteam sa jur ca-s r(r)omani. Punct, o simpla constatare, nimic mai mult. Sigur ca discutia lor m-a avut si pe mine la un moment dat in vizor, dar repet, nu-i auzeam, nu ma interesa. A urmat antrenamentul propriu-zis si planetele s-au aliniat sa ma lase bateria la telefon, fix in secunda in care ne antrenam in paralel. Si mi-a fost dintr-o data o sila fantastica, cand i-am auzit vorbind de o fata care se antrena cu greutati destul de maricele (remarca pur personala): „-iote-o bah cum sta ea c****, ce as f*****”. Sa ne intelegem, nu eu eram cea vizata, dar brusc nu ma mai simteam confortabil intr-un loc foarte drag mie, pentru ca niste bipede ordinare cu obiceiuri insusite in scoala vietii, reduceau o femeie doar la SEX. O femeie, care poate are o cariera superba, o familie frumoasa ori poate are n probleme si incearca sa-si goleasca mintea, in felul ei.
O recunosc, la modul cel mai sincer: primul instinct a fost sa-i injur, sa le zic de „bine” , fix in limba pe care ei credeau ca nu o intelege nimeni in preajma lor, dar mi-era teama ca poate ma asteapta prin parcare, la iesire. Am luat in calcul sa povestesc antrenorilor, dar era greu sa demonstrez o discutie auzita, in limba romana, eu vs doi insi. Si m-a durut enorm ca nu puteam sa iau atitudine, dar poate nici nu era momentul potrivit.Am decis ca la o posibila viitoare abatare sa le atrag atentia in mod civilizat, colegii mei fiind in prealabil informati, daca doamne fereste devin violenti.
Ma gandeam, cat de repede poti sa ingradesti un om, hartuind, reducandu-l doar la o pereche de sani, un fund sau in cazul barbatilor la un anumit numar de cm, anuland absolut toate celelalte calitatile pe care le are.
Ca nota de incheiere, as vrea sa cred ca in 2017, cand avem cam toata informatia la dispozitie, sa vedem dincolo de cuvinte. Sa credem in noi, indiferent de parerea celorlati si sa stim exact unde este limita noastra, sa luam atitudine atunci cand ea este depasita si daca nu empatizam, impartim aceeasi Idee a unui om, macar sa-l ascultam, fara sa judecam. Sa facem diferenta intre interes si trauma. Sa intelegem ca in astfel de situatii nu exista pareri pro si contra. Ci doar PROBLEME SI SOLUTII! Si nu in ultimul rand, asa cum am scris si in titlu, sa intelegem ca: tacerea nu te protejeaza!
